Mihai Temofiiv este un folclorist şi muzician ucrainean, care îşi întinde comorile pe o pânză albă. Dacă arunci o privire superficială spre masă, poți vedea doar câteva bețe și figurine care arată ca niște păsări. Dar dacă te uiți mai atent, observi că acestea sunt instrumente muzicale de suflat. Până nu observăm întreaga imagine, încă nu simţim că în curând va apărea în faţa noastră, însă în sala muzeului atmosfera devine mai luminoasă, mai strălucitoare, de parcă adierea vântului într-o zi fierbinte de vară i-ar fi învăluit pe cei prezenţi.

Noi tipuri de instrumente de suflat apar pe masă și în curând domnul Mihai va crește o adevărată pădure din ele.

Conform legendelor biblice, Dumnezeu a suflat viața într-o persoană, așa cum domnul Temofiiv o respiră nu numai în instrumente, ci și în tot spațiul înconjurător. Și apoi toate acestea încep să se miște, să se dezvolte, să fie umplute cu propriile lor vieți, simțindu-și propria libertate și independență.

Nu numai păsările prind viață în fața ochilor, ci şi cântecele imită instrumente și piuitori. Domnul Mihai a dorit foarte mult ca întâlnirea cu el să aibă loc în Kolomeea, la Muzeul Naţional de Artă Populară din Huţulşcina şi Pocuţia. Muzeul este decorat cu ceramică de Kosiv. Şi când domnul Temofiiv începe să cânte la fluier, pare că scenele de pe plăcile ceramice prind viaţă. Că huţulii şi animalele sălbatice încep să se mişte incert la început, precum capul unui ascultător care se leagănă involuntar în ritmul tenace, iar mai târziu eroii acelor scene magistrale sunt deja pe deplin angajați în dans. Dacă te uiţi mai atent la acel cuptor, poţi observa că unii huţuli sunt, de asemenea, echipaţi cu instrumente: trâmbiţe mari, dar şi mai mici, probabil cu acele fluiere pe care domnul Mihai le-a adus cu el. Femeile huţule de pe covorul din spatele lui încep şi ele să se mişte şi par să facă cu ochiul. În fața ochilor apar imagini cu munți, printre care şi o mică fâșie de ceață albă și groasă, în interiorul căreia se mișcă şi melodia. Pare că păsările-piuitoare se ridică de la masă și se așază pe crenguțele și frunzele care au fost eliberate de fluiere, flaute şi tilinci, iar în jurul lor dansează huțuli care au coborât din covoarele ţesute şi din plăcile ceramice.

Pentru că realitatea huţulă este foarte vie, apropiată de natură, pentru că instrumentele tradiţionale, toate aceste fluiere şi flaute au fost confecţionate din lemn. Pentru că adevărata magie pare să fie formată din multe imagini care pot fi extrase din imaginația altcuiva prin simpla suflare într-o bucată de băț cu câteva găuri. Cu atât mai fermecător este că fiecare poate obţine un sunet din fluier, deoarece există un dop, însă trebuie să înveţi să cânţi cu adevărat la fluier. Și necunoscutul atrage, precum sunetele de șoarece din piuitoare atrag vulpile. De aceea, huţulii sunt atraşi de la o vârstă fragedă de aceste abilităţi şi cunoştinţe fermecătoare. Căci ce este viaţa huţulilor fără muzică, fără melodii, cânt şi dansuri? Fără tradiţii şi obiceiuri?

Artistul spune că Huţulşcina este regiunea Ucrainei cea mai bogată în instrumente diverse. El este originar din satul Meşen de lângă Kolomeea, unde sunt 166 de muzicanţi. Și întreaga sa familie, încă de la străbunicul său, care avea porecla Dudciak, pentru că el cânta la cimpoi (n.t.: ucr.„duda”), era o familie de muzicanţi virtuoși. Pe lângă cimpoi, diverse rude ale sale cântau și la ţambal, dar cel mai adesea la vioară și la instrumente de suflat. Așadar, nu este surprinzător faptul că nu numai că a început să cânte la toate aceste fluiere, la duduk, ocarină, nai, flaut mic, tilincă, drâmbă şi piuitoare, dar și-a îmbunătățit aceste instrumente și le-a creat singur. Tot lui îi aparţine ideea unui fluier cromatic cu zece găuri, care permite interpretarea unei muzici clasice complexe, nu doar melodii tradiţionale, populare.

Toată viaţa domnului Mihai este împletită în acele sunete. Aşadar, așa cum unii artiști pot crea imagini populare atât de vii pe covoare și plăci ceramice, investind inima și sufletul în munca lor, tot așa maeștrii muzicii reînvie prin forța respirației ceea ce nu s-a mișcat şi nu a respirat niciodată, dar a avut în sine focul creativ transmis de creatorul său.