Dragostea părintească a muzicianului virtuoz Roman Kumlek
Atunci când începe să vorbească despre tatăl ei, glasul i se schimbă, devine plin de respect şi recunoştinţă. Natalia Huzak-Kumlek continuă munca muzeală a tatălui său, Roman Kumlek, şi pe lângă aceasta, mai face ceva în plus: îi învaţă pe alţi oameni să iubească.
Muzeul vieţii tradiţionale huţule, de etnografie şi al instrumentelor muzicale al lui Roman Kumlek este un muzeu privat din raionul Verhovena, regiunea Ivano-Frankivsk din Ucraina, care a fost înfiinţat în anul 1998. Aici este mereu aglomerat, deoarece acest loc este unul din locurile care trebuie neapărat vizitate de către turiştii care ajung în zonă.
Expoziţia se află la etajul doi al casei Kumlek. Pentru a ajunge aici, trebuie să urcaţi cu grijă scările de lemn. Pe pereţi se află instrumente muzicale cu poveşti diverse, fotografii vechi, port huţul, vase, ceasuri, desagi.
Pe vremea când tatăl ei se ocupa de muzeu, Natalia nu era interesată de muzică. I se părea că nu poate fi ca tatăl ei, aşa că, din copilărie a decis să devină medic. Tatăl a susţinut-o şi fata a ajuns mai târziu medic pediatru. La acea vreme, muzicianul virtuoz Roman Kumlek cânta la 35 de instrumente muzicale, era ghid turistic şi se asigura ca familia să fie fericită. În anul 2014, când tatăl ei a murit, s-a pus problema dacă să închidă muzeul sau nu.
Am decis cumva că nu, cu siguranţă nu am dreptul să-l închid. Este inima lui tata, sufletul lui tata, muzeul lui tata. Şi el mereu zicea: «Am făcut toate acestea pentru oameni»
Prima dată când a făcut tururi cu turiştii, vorbea încontinuu. Însă îşi dorea foarte mult să înveţe să cânte, ca să arate cu adevărat cum sună muzeul tatălui ei. A studiat mult timp, a ascultat înregistrări, a repetat şi, în cele din urmă, treptat, a început să-i iasă bine, iar acum în timpul tururilor turistice în muzeu răsună muzica. Nu a fost deloc ușor să manevreze toate instrumentele, dar perseverenţa și chiar nopțile nedormite au ajutat.
În plus, Natalia îi invită pe turişti la instrumente: să cânte la drâmbă sau chiar la trâmbiță. Cu oaspeţii este mereu veselă şi prietenoasă, glumeşte şi râde. Când povesteşte de tatăl ei, în ochi îi apar lacrimi.
Oriunde m-aş afla, mereu merg înainte. Asta ţine de caracter. Dacă nu aş vrea, atunci voi aţi veni şi eu aş zice: «Muzeul nu mai funcţionează de 6 aniю» Însă eu în acest timp am muncit foarte mult
Tata este un sprijin pentru mine. El ne-a dat atât de multă dragoste încât, după ce a murit, această dragoste și sprijinul au rămas
