Uşi spre alte lumi
Călătoria noastră către comorile Vinţenz, dintr-un cătun al satului Bestreţ, parcă nu trebuia să se întâmple. De câteva ori am anulat-o sau amânat-o. Bestreţ este poarta de acces către Muntele Negru (n.t. ucr. Ciornohora) E departe şi puţin înfricoşător cu o maşină joasă închiriată. Dar în acea zi totul trebuia să se întâmple cu siguranță. Era o zi de toamnă senină, de munte. Am mers de-a lungul unei serpentine şerpuitoare de la Kosmaci până la Bestreț şi am deschis întâmplător „Sus, la stână”. Fiecare și-a primit revelațiile ca niște firimituri de înțelepciune. Câteva propoziții pe zi. “Iată toamna de munte, străvechea pictoriţă a lui Dumnezeu care a înfrumuseţat lumea” — ne povesteşte Stanislav Vinţenz la pagina 435. În Bestreț am întâlnit-o pe Iulia Potiak, cercetătoare a vieţii şi operei lui Stanislav Vinţenz şi activistă cultural local. Poartă cizme de tracking confortabile şi o jachetă caldă şi pufoasă. Norii se schimbă cu viteza luminii și începe să picure.
Când încep stâncile înalte, renunţăm la maşină şi mergem pe jos. Pe parcurs, Iulia ne împărtășește propriile experiențe de citire a lui Vinţenz. Pentru Iulia, la fel și pentru mine, acesta este un text care poate fi citit de sute de ori – şi de fiecare dată să fie înţeles diferit. De parcă nu l-ai fi văzut până acum. Când îl citesc pe Vinţenz, sunt întotdeauna puțin speriat. Pare că va spune chiar acum ceva ce așteptam de mult timp, dar nu eram pregătit să ascult, să aud. “Sus, la stână” este o carte foarte personală. Și toată lumea o citește din prisma propriei percepții și experiențe. Pentru unii este un eseu etnografic, pentru alții este doar ficțiune. Unii oameni iubesc ritmul și poetica prozei, înțelepciunea evidentă și ascunsă în același timp. Pentru alţii este o carte sacră, un genotip al regiunii Huţulşcina.
Totul pentru că, la fel ca orice mare cronicar al locului și timpului său, precum Hesiod sau Homer, Vinţenz a prins neînțelesul – metafizica naturii, peisajele, misterul credințelor și gândurilor antice. Când încerci să ajungi pe noapte şi pe o ceaţă deasă, la locul unde cândva a fost casa lui de la munte, parcă înţelegi mai bine şi ceea ce a scris. Acum este o parte aproape pustie a satului, plină de bolovani mari după inundații și nămol. Pe alocuri există podeţe de lemn și cărări acoperite cu mușchi. Abia mai târziu pot fi văzute poiana și dealul pe care se afla odată vila de lemn a familiei Vinţenz. Tot ce a mai rămas acum din acea casă este fundația, o mare cruce huţulă din lemn și arțari plantați de însuși Stanislav Vinţenz.
Stanislav Vinţenz s-a născut în localitatea Sloboda-Runhurska, raionul Kolomeia. Încă din copilărie a ajuns în Krevorivna, la bunicul şi bunica sa, unde a fost crescut de o doică huţulă, Palahna Slipenciuk-Pubenciuk, femeia care a îngrijit-o cândva şi pe mama lui Vinţenz, Zofia Pşebelovska. Ea a fost cea care l-a învăţat limba huţulă, să vorbească „omeneşte”. “Vei avea timp să vorbești limbi domnești, dar acum vorbeşte omeneşte. Şi nu uita, fiule, să-ţi aminteşti mereu limba oamenilor.” (red. — un citat aproximativ tradus de cercetătoarea lui Vinţenz, Iulia Potiak). Acest „omeneşte” înseamna limba huţulă, adică o limbă pe care s-o înţelegi, dar şi să fii de bună credinţă, cu înţelegere şi respect pentru ceilalţi. Nu mă voi hazarda să concluzionez că mereu Vinţenz a vorbit la fel ca localnicii, deoarece această temă este discutabilă şi complexă, dar, după cuvintele frumoase care se mai aud despre el în regiunea Huţulşcina, cred că a fost o persoană sensibilă.
Aici, în Bestreţ, el nu prea a scris. În regiunea Huţulşcina este bine să păstrezi vie limba, să aduni cuvinte, pentru ca apoi să foloseşti aceste cuvinte în alte lumi îndepărtate. Cea mai faimoasă operă a sa, „Sus, la munte”, a început să o scrie când locuia în afara satului Bestreţ. Regiunea Huţulşcina a fost mereu cu el în practica scrisului: în limbă, memorie, imaginaţie. Chiar în textul lui Vinţenz regiunea Huţulşcina este un mit profund şi transformat, asemănător miturilor Greciei Antice. Însuşi scrisul, propozițiile lungi, bine ritmate cuceresc şi devin un pârâu în care se cade foarte uşor. Şi astfel tu nu mai eşti tu, nu eşti aici, ci călătoreşti în lumea străveche huţulă, în alte dimensiuni şi lumi. Ca şi cum te-ai afla sub influenţa magiei. Aşa este scrisul lui Vinţenz: profund, filozofic, imersiv. Este, de asemenea, o carte greu de citit doar din plictiseală. Pentru a citi „Sus, la stână” sunt necesare dispoziţii diverse. Fluiditatea vorbirii necesită fluxul conștiinței.
