Ne-am întâlnit cu Liuba-Parasca în biserica „Naşterea Maicii Domnului” din Krevorivna. Părintele Ivan, preotul paroh, ne-a dat Sfânta Împărtăşanie, ne-a oferit pentru drum un colac mare de nuntă, decorat cu frunze verzi şi apoi am plecat spre Zamahora. Am ales un drum mai ocolit, prin Iasinia, Vehoda, Krasnoillya, unde, în urmă cu peste o sută de ani, Hnat Hotkevici a înfiinţat Teatrul Huţul. Din centrul localităţii Zamahora am urcat pe jos la familia Strenadiuc — trei kilometri în sus pe pantele erodate, cu vedere spre muntele local Magura, întins şi liber.

Din primele obstacole înţelegi că regiunea Huţulşcina nu este un mit, ci o realitate complexă, tridimensională, deseori cu drumuri grele, de pământ, plastic pe case de lemn, ierni reci, muncă grea de zi cu zi. A-i reduce pe huţuli doar la romantism şi poezii este forţat. Liuba-Parasca ştie acest lucru, de aceea cărţile ei oferă o dimensiune complet diferită a percepției și citirii regiunii Huţulşcina, cu o experiență subtilă a microcosmosului, a realității sale, cu o reproducere atentă a celor mai mici detalii ale vieții montane, atenție la cele mai importante experiențe, sentimente și emoții. Huţulşcina Liubei-Parasca este trăită şi vie, este aici şi acum, de aceea iese dincolo de tiparele romantizate.

Am ajuns foarte flămânzi din Krevorivna în Zamahora, iar Liuba-Parasca ne-a propus imediat să ne ospăteze cu ceva rapid de mâncare. Sunt bucate cultivate pe proprietatea întinsă huţulă: iaurt huţul („huslenka”) prăjituri moi cu smântână, gem din zmeură culeasă din pădure, borş huţul din sfeclă albă murată, costiţe fierte şi afumate; plăcinte cu cartofi („bureşinek”) brânză şi sarmale huţule din varză murată, cereale din porumb. Totul a fost pregătit de mama atentă și înțeleaptă a Parascăi, Olena, căreia îi plăcea să scrie când era tânără și citea foarte mult. Stând în jurul sparanghelului din bucătăria de vară, ea vorbește despre tinerețe, despre viața la munte. În casă, lângă bufet, există un portret al unei tinere frumoase, într-un pulover verde, cu o împletitură blondă groasă, în ochii căreia o poți recunoaște cu ușurință pe tânăra Olena. Liuba-Parasca stă lângă aceasta şi vorbeşte cu mama ei. Vorbeşte în dialectul huţul. Deși într-o clipă, în conversație cu noi, trece la ucraineana literară. Acest moment de tranziție pare foarte organic și armonios, precum este şi combinația dintre huţul și ucrainean în lucrările Liubei-Parasca.

În munţi, dar mai ales în Zamahora, Liuba-Parasca este subţire şi translucidă. Este dificil s-o vezi pe fundalul munților natali, deoarece ea însăși devine spațiul în care a crescut. În vorbire, ritmuri, intonații și chiar mișcări. Parasca iubeşte regiunea Huţulşcina. Nu poate trăi fără ea. Cu toate acestea, o iubeşte cu atenţie şi echilibru. Fără patos excesiv. O apreciază când și ceilalți pot fi atenți la ea și la peisajele ei și, prin urmare, este extrem de dificil să experimenteze orice profanare și simplificare a ceea ce este sacru pentru ea încă din copilărie. Cum sunt sunetele trâmbiţei în situații nepotrivite, care aici, în Zamahora ei, au anunțat de multă vreme moartea, alarma: