fbpx
Trăieşte (cu) Arta
Rulează videoul

Liuba-Paraschiva Strenadiuc

Scriitoare, traducătoare literatură de ficțiune din germană
Жити (з) мистецтвом
Жити (з) мистецтвом
Liuba-Paraschiva Strenadiuc şi a ei Zamahora
/

Liuba-Parasca Strenadiuc. A trăi cu textul, a trăi în text

Despre Liuba-Parasca vrei să scrii în propoziții scurte. Lin şi ritmic. Versurile ei sunt similare cu muzica huţulă, pe care o cântă tatăl ei, Nicolae Strenadiuc, şi fratele cel mare. Cuvânt cu cuvânt, ritm cu ritm. Pentru a înțelege măcar puțin din natura sa senzorială, trebuie să o vizitați cel puțin o dată acasă, în Zamahora. Acolo ea devine aproape diafană, aceeași cu peisajul său creativ.

Ne-am întâlnit cu Liuba-Parasca în biserica „Naşterea Maicii Domnului” din Krevorivna. Părintele Ivan, preotul paroh, ne-a dat Sfânta Împărtăşanie, ne-a oferit pentru drum un colac mare de nuntă, decorat cu frunze verzi şi apoi am plecat spre Zamahora. Am ales un drum mai ocolit, prin Iasinia, Vehoda, Krasnoillya, unde, în urmă cu peste o sută de ani, Hnat Hotkevici a înfiinţat Teatrul Huţul. Din centrul localităţii Zamahora am urcat pe jos la familia Strenadiuc — trei kilometri în sus pe pantele erodate, cu vedere spre muntele local Magura, întins şi liber.

Din primele obstacole înţelegi că regiunea Huţulşcina nu este un mit, ci o realitate complexă, tridimensională, deseori cu drumuri grele, de pământ, plastic pe case de lemn, ierni reci, muncă grea de zi cu zi. A-i reduce pe huţuli doar la romantism şi poezii este forţat. Liuba-Parasca ştie acest lucru, de aceea cărţile ei oferă o dimensiune complet diferită a percepției și citirii regiunii Huţulşcina, cu o experiență subtilă a microcosmosului, a realității sale, cu o reproducere atentă a celor mai mici detalii ale vieții montane, atenție la cele mai importante experiențe, sentimente și emoții. Huţulşcina Liubei-Parasca este trăită şi vie, este aici şi acum, de aceea iese dincolo de tiparele romantizate.

Am ajuns foarte flămânzi din Krevorivna în Zamahora, iar Liuba-Parasca ne-a propus imediat să ne ospăteze cu ceva rapid de mâncare. Sunt bucate cultivate pe proprietatea întinsă huţulă: iaurt huţul („huslenka”) prăjituri moi cu smântână, gem din zmeură culeasă din pădure, borş huţul din sfeclă albă murată, costiţe fierte şi afumate; plăcinte cu cartofi („bureşinek”) brânză şi sarmale huţule din varză murată, cereale din porumb. Totul a fost pregătit de mama atentă și înțeleaptă a Parascăi, Olena, căreia îi plăcea să scrie când era tânără și citea foarte mult. Stând în jurul sparanghelului din bucătăria de vară, ea vorbește despre tinerețe, despre viața la munte. În casă, lângă bufet, există un portret al unei tinere frumoase, într-un pulover verde, cu o împletitură blondă groasă, în ochii căreia o poți recunoaște cu ușurință pe tânăra Olena. Liuba-Parasca stă lângă aceasta şi vorbeşte cu mama ei. Vorbeşte în dialectul huţul. Deși într-o clipă, în conversație cu noi, trece la ucraineana literară. Acest moment de tranziție pare foarte organic și armonios, precum este şi combinația dintre huţul și ucrainean în lucrările Liubei-Parasca.

În munţi, dar mai ales în Zamahora, Liuba-Parasca este subţire şi translucidă. Este dificil s-o vezi pe fundalul munților natali, deoarece ea însăși devine spațiul în care a crescut. În vorbire, ritmuri, intonații și chiar mișcări. Parasca iubeşte regiunea Huţulşcina. Nu poate trăi fără ea. Cu toate acestea, o iubeşte cu atenţie şi echilibru. Fără patos excesiv. O apreciază când și ceilalți pot fi atenți la ea și la peisajele ei și, prin urmare, este extrem de dificil să experimenteze orice profanare și simplificare a ceea ce este sacru pentru ea încă din copilărie. Cum sunt sunetele trâmbiţei în situații nepotrivite, care aici, în Zamahora ei, au anunțat de multă vreme moartea, alarma:

Ne-a fost frică să atingem trâmbiţa. Să ne apropiem de ea. Ne uitam la ea de departe. Fascinaţi și speriaţi. Nimeni nu avea trâmbiţe acasă, cu excepția trâmbiţaşilor, pe care toată lumea îi cunoștea și îi chema să trâmbiţeze când cineva murea.

Liuba-Parasca uneşte în sine specificul local adânc şi înrădăcinat, huţulismul. În același timp, iubește și apreciază experiența de a trăi în afara regiunii Huţulşcina şi a Ucrainei. De mai mulţi ani deja locuiește în Lviv. De asemenea, vizitează frecvent reședințe literare și de traducere din Europa de Vest și Centrală. Acest lucru oferă autoarei distanța necesară, unghiul de vedere al casei îndepărtate lângă Krenta – sub pajiște, care poate fi văzut de la fereastra casei Strenadiuc. Acasă, în Zamahora, Liuba-Parasca nu scrie niciodată. Aici ea se încarcă de cuvinte, sentimente, impresii, care devin ulterior scrierea ei. Când Liuba-Parasca își citește textele, pare că muzica este pe cale să înceapă. Proza ei amintește de muzica huţulă, muzica tatălui ei, Nicolae, un muzician care cântă la multe instrumente muzicale. Parasca are mereu muzica lui în urechi. La plecare, tatăl Parascăi ne cântă melodii huţule la fluier. Dacă e să ne luăm după filosoful german Martin Heidegger, limba este casa existenței. Casa Liubei-Parasca este textul, existenţa în text, în munca asupra lui. Chiar și atunci când recită o rugăciune bine memorată, Parasca trebuie să o aibă în fața ochilor. Când Parasca și cu mine eram colege de cameră într-unul din apartamentele din Lviv, ea stătea pe marginea patului în fiecare dimineață, luând în mână o carte de rugăciune pentru a citi o rugăciune din ea, pentru a atinge cu ochii cuvintele și literele. Masa de lemn de lângă patul Parascăi era întotdeauna plină de cărți: poeziile lui Herasemiuk şi Melniciuk, literatura lui Vinţenz şi Pollak. Pentru a putea reveni mereu acasă – prin text. Prin cuvânt.
Liuba-Parasca Strenadiuc este o scriitoare huţulă şi traducătoare de literatură de ficţiune din germană în ucraineană. Traducerea este pentru ea cea mai mare dragoste a ei. Iar scrisul este ea însăşi. Liuba-Parasca este autoare a cinci cărţi de proză: „La noi, la huţuli” (2014), „La dans” (2015), „Ciobănaşii” (2016), „Cum să trăiesc la stână» (2018), „Dincolo de munţi: Jurnalul iubirii” (2019), precum şi o carte recent scrisă: „Huzulen: Istoria unui neam. Note pentru memorie”. Aceasta a fost dedicată prietenului şi mentorului său literar, celebrul scriitor austriac Martin Pollak.
Autoarea textului Iulia Chişciuc
Autorul fotografiilor Serghei Havreliuk

Distribuie această poveste prietenilor tăi

Share on facebook
Share on twitter
Share on tumblr
Share on reddit
Share on pinterest
Share on telegram
Share on whatsapp

Про проект

I am text block. Click edit button to change this text. Lorem ipsum dolor sit amet, consectetur adipiscing elit. Ut elit tellus, luctus nec ullamcorper mattis, pulvinar dapibus leo. It is a long established

Parteneri

“Trăieşte (cu) Arta” is supported by the European Union under the House of Europe programme.