Petro Şekerek-Donekiv
În spatele vechii porți de lemn se află o casă huţulă, construită în anul 1933. Potrivit legilor sovietice, a fost confiscată și împărțită în mai multe apartamente. După independenţa Ucrainei, Ivan Makivneciuc a reuşit să recâştige ceea ce a pierdut. În urmă cu câţiva ani, el şi fiica lui Nadia au restaurat casa şi au transformat-o într-un loc în memoria scriitorului, renumit deja dincolo de hotarele regiunii Huţulşcina, etnograful şi activistul public Petro Şekerek-Donekiv. Aici, în Zabie (Verhovena) îl numesc doar Şekerek, cu accent pe ultima silabă.
Muzeele huţule diferă mai mereu de ideea obişnuită de muzeu. De multe ori se învecinează cu locuinţe private, prin urmare, cel mai adesea, acestea sunt locuri în care viața este în plină expansiune. Aşa e şi în acest caz. Casa-muzeu e împărţită în două părţi. Primele două camere sunt muzeu, iar într-o altă parte locuieşte Nadia şi fiul ei. Pisicile mici și roșii aleargă în curtea casei, iar un vecin care locuiește chiar alături are propriul muzeu al televizoarelor nereparate.
Primul care intră în casă este scârțâitul strident al unei uși vechi din lemn. După el intră şi Nadia. Ea a studiat şi a lucrat în Ivano-Frankivsk, totuși, a simțit întotdeauna că vrea să se întoarcă în regiunea Huţulşcina. Când s-a întors, s-a așezat cu tatăl ei la masă și a decis să creeze un muzeu care să perpetueze memoria rudei sale, Petro Şekerek-Donekiv.
Nadia nu a înţeles imediat că şi-a ales exact ceea ce îşi dorea.
Am început să studiem şi am găsit informaţii despre Şekerek. Când am început să facem acest lucru, au început să apară mulți oameni care au decis să ne ajute. Veneau şi spuneau: noi avem fotografii, noi avem manuscrise, cărţi. Și acest proces de comunicare, muncă, noi cunoștințe - mi-a dat înțelegerea că mă ocup de ceea ce ar trebui.
Când am venit la bunica mea, pe perete, sub tablouri era o mică fotografie cu Şekerek. Mă uitam mereu la acea fotografie şi el avea o freză foarte ciudată. Era tuns foarte scurt. Şi mă gândeam: asta era la modă cândva? Oare aşa umblau băieţii tunşi?
Când Şekerek a fost luat, s-a interzis pur şi simplu să se vorbească despre el
De aceea, când micuţa Nadia îşi întreba bunicul sau bunica despre „acel bărbat din fotografie”, primea răspunsuri scurte şi evazive. O dată cu dispariţia lui Petro Şekerek-Donekiv s-a potolit şi amintirea activităţilor sale. Cu toate acestea, din fericire, nu pentru mult timp. În 2007, „Bunicul Ivancic” a fost publicat pentru prima dată şi, în același timp, conversația despre carismaticul huţul din satul Holove a fost din nou permisă.
Printre numeroasele artefacte ale muzeului se numără scrisori ale guvernului sovietic, precum și dosarul NKVD cu amprente. În anul 1940, Şekerek a fost deportat în Siberia pentru activitățile sale antisovietice, de unde nu s-a mai întors.
Romanul „Bunicul Ivancic” poate fi numit acum pe bună dreptate cea mai completă epopee a vremurilor huţule de odinioară. Aici se găsesc şi ritualurile străvechi ale localnicilor. Şi vechiul limbaj huţul de la sfârşitul secolului al XIX-lea este aici viu. Și o relatare detaliată a vieții de zi cu zi a huţulilor din satul Holove. Această clarificare este importantă și foarte necesară, deoarece „Bunicul Ivancic” este probabil cea mai bună dovadă pentru cât de multicoloră și nu monolită este regiunea Huţulşcina. Deoarece chiar dacă eşti huţul/huţulcă, dar dintr-o altă zonă, va fi foarte greu să-l citeşti pe „Ivancic”.
În ciuda naturii sale etnografice sau chiar antropologice, epopeea „Dido Ivancic” este, de asemenea, teribil de bine scrisă și, atunci când ascultați cartea în interpretarea lui Vasile Zelenciuk, se transformă, în general, în proză poetică.
Soarele menține întreaga lume puternică și caldă. În fiecare zi se duce să dea viață în lume tuturor vieţuitoarelor, binelui și răului. Seara, munții se luminează pentru noapte bună.
Pentru mine, existența „Bunicului Ivancic” și a lui Petro Şekerek-Donekiv însuși este cea mai bună dovadă că huţulii și huţulcele au avut întotdeauna o voce puternică, a lor, care a fost dificil de șters, chiar și de către cele mai brutale regimuri coloniale. A-l citi pe Şekerek înseamnă a-ți aminti de sine, de cineva uitat și schimbat.
Anul trecut poate fi numit anul Şekerek-Donekiv, pentru că atunci a început o mai bună cunoaștere a moștenirii scriitorului. În primul rând, poetul și activistul cultural din Krevorivna, Vasile Zelenciuk, împreună cu fostul muzician al trupei „Korralli”, Vasile Yuzkiv, au creat o carte audio, „Bunicul Ivancic”. Mai târziu, proprietarul editurii Discursus, Vasile Karpiuk, a publicat „Bunicul Ivancic” în limba ucraineană. Traducerea a fost făcută tot de către un huţul, dar din Kosiv, Ivan Andrusiak. Astfel, Şekerek îşi adună huţulii la un dans comun, chiar şi după moartea sa.
